luni, 28 februarie 2011

Cat timp a trecut de cand nu am mai scris nimic...
M-am luptat mult cu memoria sa pot reconstitui user si parola sa pot intra in blog. Ciudat ... ascundem atat de bine lucrurile ca nici noi nu le mai gasim.

De fapt scormonim si cautam numai cand avem nevoie. Se intampla asta si cu prietenii plecati departe sau cei ce au trecut deja la statutul de fosti prieteni. Ne trezim uneori socati de cate un telefon scurt dar la obiect in care datele problemei sunt clare ... am nevoie de ceva de la tine ... scuze ca nu pot vorbi mai mult dar ma poti ajuta cu ... Si celalat interlocutor pana se dezmeticeste cine il cauta sau pana isi revine din mirare iti raspunde la fel de direct si la obiect la rugamintea ta disperata.
Asa si blogul meu - cred ca s-a socat cand a vazut ca azi vreau asa dintr-o data sa-l bag in seama incat nu intelegea ce vreau de la el. De fapt contul adormise sau isi traia si el batranetile intr-un colt si nu intelegea ce-i cu multitudinea de parole pe care le incerc doar doar reusesc.
Si tot ca in viata de toate zilele exact cand te astepti mai putin, cand voiam sa renunt blogul meu m-a salutat si s-a deschis.
Asadar orice prietenie poate fi revigorata, conteaza mult durata pentru a vedea daca aceasta resuscitare are efectul scontat.

marți, 28 iulie 2009

in trecerea (cu) timpul

Nici azi nu am timp
poate nici maine
nici ieri nu am avut....

dar cand? cand o sa am timp de a-mi aminti de lucrurile care imi plac? de lucrurile ce ma fascineaza si ma tin treaza dar care nu au legatura cu muncile,

azi am descoperit cu stupoare ca nici macar blogul nu il mai gaseam... un an a trecut de cand eram incantata si entuziasmata ca aparut in viata mea... nu am avut timp sa il deschid macar, nici gand sa mai scriu ceva

azi desi am multe de facut , desi nu am timp ... mi-am amintit de ce anume vreau... vreau linistea de cand nu eram in competitie cu TIMPUL

ma simt obosita... poate maine nu o sa am timp sa mai simt oboseala ci doar o sa am timp

duminică, 3 mai 2009

dupa cateva luni

Lumea, viata, contextele obliga la interiorizare, e mai comod sa stai in spatele unui scut, nu simti vulnerabilitatea.

Ciudat este ca zidul se aseaza la prima vedere aiurea pune tacere intre prietenii care pareau inseparabile, seamana indiferenta intre oameni ce se implicau, incuie porti ce nici macar nu aveau ivare...dar asa cred ca si trebuie, pentru ca asa se inchide cercul.

La inceput simteam cum apasa zidul si-l daramam dand din maini si picioare, il anihilam si puneam in schimb sinceritate, deschidere, comunicare
Acum a aparut resemnarea si simt ca nu mai are nici un rost sa mai lupt... nimeni nu are nevoie de valori, adevar, onestitate... 

E chiar interesanta detasarea din spatele zidului nu mai simt sagetile... si zidul creste si va creste  si va creste si...

am convingerea intr-o zi o sa ajung chiar eu din piatra